Wizz Air: termen de reclamație și prescripție în România — 3 ani, 2 ani sau 2 luni

Cei trei ani se obțin prin excludere, nu prin invocarea regulii generale

Art. 2517 Cod civil spune că termenul prescripției este de 3 ani „dacă legea nu prevede un alt termen”. Formularea este condițională, iar de aici vine eroarea care vă poate costa dosarul: nu ajunge să afirmați că se aplică termenul general, trebuie să arătați că niciun termen special nu vă prinde pretenția.

În fața unei excepții de prescripție, cel care spune doar „termenul general este de trei ani” nu a răspuns la nimic; cel care arată de ce textele scurte nu se aplică a câștigat discuția. Apărarea se construiește deci în ordine inversă, iar într-un dosar aerian sunt două termene de eliminat: anul din art. 2521 Cod civil și cei doi ani din anexa Legii nr. 355/2003.

Textul care decide totul: art. 2521 alin. (2) vorbește despre bunuri

Art. 2521 alin. (2) Cod civil prevede că, dacă prin lege nu se dispune altfel, „se prescrie prin împlinirea unui termen de un an și dreptul la acțiunea izvorâtă dintr-un contract de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă, îndreptată împotriva transportatorului”.

Citiți cuvântul din mijloc: textul spune transport de bunuri, nu transport de persoane. Legiuitorul român a menționat expres cele trei medii — terestru, aerian, pe apă — dar a păstrat obiectul limitat la bunuri. O călătorie făcută de dumneavoastră, cu un loc plătit și o carte de îmbarcare pe numele dumneavoastră, nu este un transport de bunuri, iar bagajul din cală nu schimbă calificarea: obiectul contractului rămâne deplasarea pasagerului. Termenul de un an nu vă acoperă pretenția, deci rămâne regula din art. 2517.

Un argument de rezervă există în alineatul următor, dar are un domeniu mult mai îngust decât pare la prima citire. Alin. (3) urcă termenul la 3 ani pentru transportul „executat succesiv sau, după caz, combinat”, numai că art. 1957 alin. (2) Cod civil definește strict aceste două noțiuni: succesiv este transportul efectuat de 2 sau mai mulți transportatori succesivi care utilizează același mod de transport, iar combinat este cel în care se folosesc moduri de transport diferite. O rezervare cu două zboruri executate integral de aceeași companie aeriană nu intră, prin urmare, în niciuna dintre ipoteze, iar rezerva nu vă ajută. Ea devine utilă doar când în același contract apar mai mulți transportatori ori un alt mod de transport, cum se întâmplă la un bilet care leagă zborul de un segment feroviar sau rutier vândut împreună cu el.

Care drept guvernează termenul, când zborul este internațional

O întrebare rămâne aproape întotdeauna nepusă: de ce termenul se citește în Codul civil român, și nu în legea statului în care este înmatriculat transportatorul aerian ori în legea aleasă prin condițiile de transport?

Răspunsul are două etaje. Curtea de Justiție a lăsat aceste termene pe seama dreptului național, fără să spună al cărui stat, deci ordinea juridică se determină cu regulile de conflict. Regulamentul (CE) nr. 593/2008, cunoscut ca Roma I, așază la art. 12 alin. (1) lit. d) prescripția în domeniul legii aplicabile contractului, nu în cel al legii instanței sesizate. Contractul de transport are apoi un articol al său: art. 5 alin. (2) prevede că, în lipsa unei alegeri, se aplică legea țării în care pasagerul își are reședința obișnuită, cu condiția ca locul de plecare sau cel de destinație să fie situat în aceeași țară.

Pentru un pasager cu reședința în România care pleacă dintr-un aeroport românesc ori aterizează pe unul, condiția este îndeplinită, iar legea contractului este cea română. Nici libertatea de alegere nu răstoarnă rezultatul: la transportul de pasageri, al doilea paragraf al aceluiași alineat permite alegerea numai dintre câteva legi enumerate limitativ, printre care se află tocmai legea reședinței pasagerului și legea locului de plecare. O clauză din condițiile generale nu poate, așadar, importa un drept ales liber din afara acelei liste, iar dacă alegerea cade pe una dintre legile permise, ea rămâne totuși supusă limitelor de ordine publică din dreptul forului.

Un detaliu tehnic merită reținut pentru cazul în care cineva vă opune protecția consumatorului: art. 6 alin. (4) lit. b) scoate contractele de transport din regimul special al consumatorilor, cu excepția celor care privesc pachete de servicii de călătorie. Argumentul se construiește deci pe art. 5, nu pe art. 6, iar concluzia nu se schimbă. Rețineți totuși consecința în oglindă: la o rută fără legătură cu România și cu un pasager rezident în alt stat, termenul se poate citi în alt drept național, iar cei trei ani nu mai sunt garantați.

De ce pasagerul român are de trei ori mai mult timp decât cel polonez

Comparația cu Polonia arată cât contează un singur cuvânt din lege și, mai important, cine îl interpretează. Codul civil polonez conține, la art. 778, un text care pare rudă cu cel român, dar are obiect mai larg: acolo se prescriu într-un an chiar „roszczenia z umowy przewozu osób”, adică pretențiile din contractul de transport de persoane, socotite de la ziua efectuării transportului ori de la ziua în care acesta trebuia efectuat.

Drumul până la acel rezultat nu a fost, totuși, o simplă lectură de text. Aplicarea articolului la compensația din regulament a fost ea însăși controversată în Polonia și a fost tranșată de Curtea Supremă poloneză printr-o hotărâre din 17 martie 2017, în dosarul III CZP 111/16. Ulterior, legiuitorul a scris termenul direct în legislația aeriană: art. 205c ust. 7 din Prawo lotnicze prevede un an de la ziua efectuării transportului sau de la ziua în care acesta trebuia efectuat, iar ust. 8 suspendă curgerea pe intervalul dintre depunerea reclamației și răspunsul la ea ori expirarea termenului de examinare. Dispoziția se aplică transporturilor de după 1 aprilie 2019.

Iese o asimetrie pe care aproape nimeni nu o exploatează: pasagerul care își judecă dosarul după dreptul polonez are un an, cel care îl judecă după dreptul român are trei, fiindcă textul român s-a oprit la bunuri, iar cel polonez a mers până la persoane. Precedentul polonez are însă și o față care nu vă avantajează, iar preferăm să o spunem: acolo, o instanță supremă a acceptat să întindă un text scris pentru contractul de transport peste o pretenție născută din regulament. Exact acest raționament l-ar putea încerca un transportator și în România, ceea ce este un motiv serios de prudență, nu o simplă curiozitate comparativă. Riscul de termen scurt din dosarele cu transportatorul național polonez este descris în ghidul despre termenul de reclamație în dosarele LOT. Dacă citiți deci că „aveți un an”, verificați după dreptul cărei țări se face afirmația.

Capcana de lectură din alineatul precedent

Cine deschide art. 2521 pentru prima dată riscă să se oprească la alineatul (1), care privește „restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un spectacol care nu a mai avut loc”, cu un termen de un an.

Citit repede, sună familiar: bilete, sume încasate, un eveniment care nu s-a mai întâmplat. Un zbor anulat pare să se potrivească. Nu se potrivește: alineatul (1) privește biletul de spectacol, categorie distinctă de biletul de transport. Compensația forfetară nu este, în plus, o restituire de preț — prețul se cere pe temeiul art. 8 din regulament, suma fixă pe temeiul art. 7, iar cele două se pot cumula, cum arată ghidul despre modul în care depuneți cererea.

Obiecția transportatorului: cei doi ani din Legea nr. 355/2003

Aceasta este singura obiecție serioasă din materie, deci merită expusă corect.

Legea nr. 355/2003 privind răspunderea transportatorilor aerieni are o anexă, iar punctul IX al acesteia stabilește un termen limită: „Acțiunea în justiție pentru solicitarea despăgubirilor trebuie introdusă în termen de cel mult 2 ani de la data sosirii aeronavei la destinație sau de la data la care aeronava ar fi trebuit să sosească”.

Construcția are două etaje. Primul: art. 1958 alin. (1) Cod civil prevede că dispozițiile privind contractul de transport se aplică tuturor modurilor de transport în măsura în care legile speciale nu dispun altfel. Al doilea: Legea nr. 355/2003 ar fi tocmai o astfel de lege specială, deci termenul ei de doi ani ar înlătura termenul general ca lex specialis. Dacă ar funcționa, ați pierde un an întreg. Nu funcționează, și cade pe două straturi independente.

De ce cade obiecția: natura anexei, apoi jurisprudența europeană

Primul strat este textul propriei legi. Anexa nu instituie un termen autonom, ci este modelul legal al notei de informare pe care transportatorul trebuie să o pună la dispoziția pasagerului: art. 7 alin. (1) impune companiei o prezentare a celor mai importante prevederi în materie, iar alin. (2) precizează că transportatorii cărora se aplică art. 3 pun la dispoziția pasagerilor informațiile cuprinse în anexă. Condiția din alineat merită subliniată, fiindcă restrânge singură pretenția de generalitate: obligația nu privește orice companie, ci pe cea aflată în domeniul de aplicare al art. 3, adică în regimul de răspundere de tip Montreal reglementat de aceeași lege.

Decisiv este alineatul următor. Art. 7 alin. (3) prevede că informațiile furnizate pasagerilor conform alin. (1) și (2) „nu vor putea fi considerate temei” pentru solicitarea de despăgubiri. Legea refuză deci anexei calitatea de izvor al pretenției, iar un text care nu poate fundamenta o cerere nu poate nici fixa termenul de introducere a acesteia. Aceeași logică apare în modelul european de notă de informare, care arată explicit că prezentarea nu poate servi ca bază a unei cereri de despăgubire și nici la interpretarea regulamentului sau a convenției.

Se adaugă obiectul anexei, care acoperă răspunderea de tip Montreal: deces și vătămare corporală, plăți în avans, prejudiciul din întârziere, bagajele pierdute, limitele majorate. Punctul IX închide lista și privește despăgubirile din aceeași materie, nu suma fixă din regulament, datorată fără dovada unui prejudiciu individual.

Al doilea strat este jurisprudența Curții de Justiție. În cauza C-139/11, Cuadrench Moré împotriva KLM, Curtea a statuat că termenele pentru acțiunile în plata compensației întemeiate pe art. 5 și 7 din Regulamentul (CE) nr. 261/2004 se stabilesc potrivit dreptului național al fiecărui stat membru, cu respectarea principiilor echivalenței și efectivității. Art. 35 din Convenția de la Montreal, cu termenul său de doi ani, nu guvernează aceste acțiuni, așa că orice construcție care mută cei doi ani dinspre materia Montreal către compensația forfetară pornește de la o premisă respinsă expres de Curte.

Trei termene, trei funcții diferite

Confuzia nu este despre cifre, ci despre ce face fiecare cifră: cele trei nu concurează între ele, ci privesc pretenții și mecanisme distincte.

Numerotarea și cele două luni din ultimul rând provin dintr-un set anume de condiții, cel al Wizz Air Malta, iar în grup circulă mai multe seturi, deci cine a zburat cu altă societate caută punctul corespondent în documentul propriu. Cum se stabilește societatea care a operat zborul aflați din ghidul despre societatea care plătește.

Ultimul rând stă pe două temeiuri. Art. 15 din regulament interzice limitarea obligațiilor față de pasager, mai ales printr-o clauză derogatorie din contractul de transport. Independent de el, art. 2515 alin. (5) Cod civil exclude modificarea convențională a termenelor de prescripție pentru acțiunile derivate din contracte de adeziune și din cele supuse legislației privind protecția consumatorului, iar alin. (6) sancționează cu nulitate absolută orice clauză contrară — iar biletul de avion cumpărat de un consumator pe condiții preformulate se încadrează exact aici. Termenele scurte de notificare a bagajului sunt tratate în ghidul despre bagajul pierdut și procesul-verbal PIR.

Ce oprește cronometrul și ce nu îl oprește

Când începe. Art. 2523 Cod civil stabilește că prescripția curge de la data când titularul a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea dreptului la acțiune. La întârzierea prelungită și la refuzul de îmbarcare momentul se suprapune cu ziua zborului: ați aflat atunci că ați ajuns mult după orar ori că nu ați fost primit la bord.

La anulare, textul obligă la o distincție care se pierde des. Dacă anularea vi se comunică cu săptămâni înainte, ziua în care ați primit anunțul este ziua în care ați cunoscut nașterea dreptului, așa că de acolo se numără prudent. Ziua în care zborul trebuia efectuat rămâne limita maximă pe care ați putea-o susține în contradictoriu, nu punctul de plecare sigur al calculului. Cine inversează cele două repere își construiește calendarul pe varianta mai riscantă, nu pe cea mai sigură. Un lucru este cert în ambele variante: termenul nu pornește de la refuzul companiei, primit peste opt luni.

Ce întrerupe. Art. 2537 Cod civil enumeră limitativ cauzele de întrerupere, iar lista nu poate fi completată de părți: recunoașterea dreptului ori un act voluntar de executare din partea celui în folosul căruia curge prescripția; cererea de chemare în judecată sau de arbitrare, înscrierea creanței la masa credală, cererea de intervenție în urmărirea silită, invocarea dreptului pe cale de excepție; constituirea ca parte civilă în procesul penal; orice act prin care debitorul este pus în întârziere; alte cazuri prevăzute de lege. Rețineți două consecințe. Recunoașterea scrisă contează, așa că un e-mail în care compania admite suma sau plătește o parte se păstrează: potrivit art. 2541 alin. (1) și (2), întreruperea șterge timpul scurs și de la ea curge o prescripție nouă.

A doua consecință cere o distincție fină, pe care merită să o faceți înainte de a scrie companiei. O întrebare despre stadiul dosarului nu produce niciun efect asupra termenului, fiindcă nu pune pe nimeni în întârziere. O notificare scrisă prin care cereți o sumă determinată, într-un termen pe care îl stabiliți dumneavoastră, poate fi în schimb tocmai punerea în întârziere din pct. 4: art. 1522 alin. (1) Cod civil recunoaște ca atare notificarea scrisă prin care creditorul solicită executarea, iar alin. (3) cere ca prin ea să se acorde debitorului un termen de executare. Alin. (2) adaugă o precauție de care depinde totul în probațiune: dacă legea sau contractul nu prevede altfel, notificarea se comunică prin executor judecătoresc ori prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării. O cerere de compensație redactată cu sumă, cont și termen de plată poate îndeplini, așadar, condițiile textului, iar efectul ei are un preț, explicat imediat mai jos.

Capcana notificării. Punerea în întârziere apare la art. 2537 pct. 4 și pare soluția ideală pentru a câștiga timp. Nu este: art. 2540 Cod civil o recunoaște ca întrerupere numai dacă este urmată de chemarea în judecată în 6 luni de la data punerii în întârziere, altfel efectul dispare retroactiv. Consecința practică este contraintuitivă. O notificare trimisă la începutul dosarului, urmată de un an de corespondență, nu vă lasă nimic în mână, iar cine se sprijină pe ea crede că a câștigat un termen pe care de fapt l-a pierdut. Datați, deci, notificarea în raport cu momentul în care sunteți gata să acționați în justiție, nu invers.

Ce suspendă, dar mai puțin decât credeți. Din cazurile enumerate la art. 2532 Cod civil, două ating dosarul dumneavoastră. Punctul 6 acoperă durata negocierilor purtate pentru rezolvarea amiabilă a neînțelegerilor, „însă numai dacă acestea au fost ținute în ultimele 6 luni” înainte de expirare: corespondența din primul an nu suspendă nimic.

Punctul 7 privește procedura prealabilă pe care titularul trebuie sau poate să o folosească potrivit legii ori contractului — textul dă ca exemple „reclamația administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea” — și suspendă termenul cât timp rezultatul nu este și nici nu trebuia să fie cunoscut, „însă nu mai mult de 3 luni de la declanșarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt termen”. Teza finală se pierde la citire, deși ea este partea utilă: dacă propriul contract de transport prevede un termen în care compania răspunde la reclamație, acel termen contractual, iar nu plafonul de trei luni, dă măsura suspendării. Procedura internă de reclamație se discută pe acest temei, însă argumentul nu este testat în materia aeriană. Când o cauză de suspendare încetează, art. 2534 alin. (2) vă lasă cel puțin 6 luni până la împlinirea termenului.

Efectul care chiar oprește ceasul: procedura de soluționare alternativă. Acesta este singurul mecanism extrajudiciar din dreptul român scris explicit în favoarea termenului dumneavoastră. Art. 16 alin. (1) din OG nr. 38/2015 prevede că, pe parcursul derulării procedurii de soluționare alternativă a litigiilor, prescripția dreptului la acțiune nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă. Formularea acoperă două situații distincte: dosarul deschis înainte ca termenul să pornească și dosarul deschis când termenul curge deja.

Trei consecințe practice se desprind din text. Prima: efectul este legat de derularea procedurii, deci contează data la care entitatea competentă v-a înregistrat cererea și data la care procedura se închide, nu data la care ați scris prima dată companiei. Păstrați ambele confirmări, fiindcă sunt singura probă a intervalului scos din calcul. A doua: fiind vorba de suspendare, și nu de întrerupere, timpul consumat până la deschidere nu se șterge, ci se adună din nou după închidere, iar art. 2534 alin. (2) Cod civil vă lasă apoi marja minimă de șase luni.

A treia consecință este cea mai ușor de ratat, și tocmai ea contează la un dosar mixt. Art. 16 alin. (2) precizează că alin. (1) nu aduce atingere dispozițiilor privind decăderea și prescripția dreptului la acțiune stabilite prin acordurile internaționale la care România este parte. Tradus în calendarul dumneavoastră: o procedură alternativă vă protejează cei trei ani ai pretenției din regulament, dar nu prelungește termenul care ține de regimul internațional al bagajului și al prejudiciului dovedit. Dacă cereți în același dosar și compensația, și daune pentru bagaj, cele două ceasuri se comportă diferit, iar al doilea merge înainte.

Sesizarea simplă la autoritate: un efect discutabil, nu unul garantat. O plângere administrativă obișnuită nu este o procedură de soluționare alternativă, deci textul din ordonanță nu i se aplică. Rămâne un argument de drept civil, pe care nu îl prezentăm ca sigur: art. 2532 pct. 7 dă ca exemplu de procedură prealabilă chiar reclamația administrativă, iar plângerea pe care pasagerul o poate adresa autorității naționale însărcinate cu aplicarea regulamentului seamănă cu această ipoteză. Susținut cu succes, argumentul ar produce o suspendare de cel mult trei luni. Nefiind verificat în dosarele aeriene românești, el se folosește ca apărare de rezervă în fața unei excepții de prescripție, nu ca bază pentru un calendar. Ce fel de rezultat produce fiecare ușă și în ce ordine se bate la ele găsiți în ghidul despre reclamația la ANPC, procedura SAL și instanță.

O ultimă avertizare. Nici acțiunea în justiție nu întrerupe necondiționat: art. 2539 Cod civil arată că prescripția nu este întreruptă dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre definitivă sau dacă reclamantul a renunțat la ea, rămânând posibilitatea unei cereri noi în 6 luni de la rămânerea definitivă, dacă aceasta este admisă.

Cum vă construiți calendarul, cu cifre

Regula de lucru are un pas în plus față de ce se scrie de obicei. Stabiliți mai întâi ziua în care ați cunoscut perturbarea, adunați trei ani și abia apoi așezați tot restul înaintea acelei date. La întârziere și la refuzul de îmbarcare, ziua respectivă este ziua zborului; la anulare, depinde de momentul anunțului.

Zbor întârziat. Otopeni–Roma Fiumicino din 12 martie 2025, sosire cu patru ore și zece minute peste orar: termenul se împlinește la 12 martie 2028. Dacă trimiteți cererea în aprilie și schimbați mesaje până în noiembrie, corespondența nu suspendă nimic, fiindcă nu are loc în ultimele șase luni înainte de expirare.

Zbor anulat, anunțat din timp. Zborul era programat pentru 20 septembrie 2025, iar anunțul de anulare a ajuns pe e-mail la 4 august 2025. Aveți două date pe hârtie: 4 august 2028, dacă numărați de la ziua în care ați cunoscut nașterea dreptului, și 20 septembrie 2028, dacă numărați de la ziua zborului. Lucrați cu prima și priviți-o pe a doua ca pe o marjă pe care ar trebui să o câștigați într-o dezbatere, nu ca pe un termen al dumneavoastră.

Zbor anulat în ziua plecării. Aici cele două repere coincid, deci discuția dispare: anularea comunicată la 20 septembrie 2025, în aeroport ori în dimineața zborului, duce termenul la 20 septembrie 2028.

Recunoaștere, apoi neplată. Compania vă scrie la 5 mai 2027 că pretenția este eligibilă, apoi nu plătește: aveți o întrerupere și de la acea dată curge un termen nou, deci salvați mesajul în PDF, cu antet complet. Un refuz motivat prin circumstanțe extraordinare are efectul invers asupra calendarului: termenul nu se prelungește cu durata corespondenței, chiar dacă apărarea invocată trebuie dovedită de transportator, potrivit art. 5 alin. (3) din regulament, iar nu de dumneavoastră. Pașii următori sunt în ghidul despre cererea respinsă, iar suma o verificați în calculatorul ClaimWinger.

O verificare preliminară schimbă însă tot calculul de mai sus. La plecările din aeroporturi britanice, temeiul pretenției nu mai este regulamentul european, iar cu el se mută și forul; regimul aplicabil este descris în ghidul despre rutele România–Marea Britanie. Termenele din acest articol se citesc, deci, pentru dosarele care ajung în fața unei instanțe române, pe temeiul dreptului român al contractului.

Rezerva pe care nu o ascundem

Analiza se sprijină pe textele citate și pe hotărârea Curții de Justiție, nu pe o practică judiciară consolidată: nu am identificat o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție ori a unei curți de apel care să tranșeze expres dacă termenul de un an sau cel de doi ani s-ar aplica pretențiilor de compensație aeriană în România.

Nu spunem, prin urmare, că problema este lămurită. Spunem că argumentele pentru trei ani se citesc direct din textele legii și că un transportator care invocă un termen mai scurt trebuie să răspundă la cuvântul „bunuri” din art. 2521 alin. (2) și la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 355/2003. Rămâne o concluzie de prudență: nu vă apropiați de al treilea an sprijinindu-vă pe o interpretare.

Întrebări frecvente

Am depășit cele două luni din condițiile de transport. Am pierdut compensația?

Nu. Punctul 20.1 din setul Wizz Air Malta stabilește un termen contractual pentru procedura internă a companiei, nu unul de prescripție. Art. 15 din regulament interzice limitarea obligațiilor față de pasager, iar art. 2515 alin. (5) și (6) Cod civil exclud modificarea termenelor de prescripție prin contracte de adeziune și de consum, sub sancțiunea nulității absolute.

De ce nu se aplică termenul de un an, dacă textul menționează expres transportul aerian?

Pentru că menționează și obiectul: contract de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă. Mediul este aerian, dar obiectul rămâne marfa. Călătoria dumneavoastră este un transport de persoane, care nu intră în ipoteza art. 2521 alin. (2), deci rămâne termenul general din art. 2517.

Corespondența cu Wizz Air oprește curgerea termenului?

De regulă nu. Negocierile suspendă prescripția doar dacă au loc în ultimele șase luni înainte de expirare, potrivit art. 2532 pct. 6. Excepția utilă este recunoașterea scrisă a dreptului, care întrerupe termenul conform art. 2537 pct. 1. O notificare scrisă cu sumă și termen de plată poate fi punere în întârziere în sensul art. 1522 Cod civil, dar ea întrerupe prescripția numai dacă introduceți acțiunea în șase luni, potrivit art. 2540.

Sesizarea autorității de protecție a consumatorilor îmi îngheață termenul?

Nu automat, și distincția este importantă. Efectul din art. 16 alin. (1) din OG nr. 38/2015 este legat de derularea unei proceduri de soluționare alternativă: acolo prescripția nu începe să curgă, iar dacă a început, se suspendă. O plângere administrativă obișnuită nu produce acest efect; se poate cel mult argumenta o suspendare de trei luni pe temeiul art. 2532 pct. 7 Cod civil, argument neverificat în materia aeriană. Tratați-o, prin urmare, ca pe o presiune și ca pe o urmă oficială în dosar, nu ca pe o prelungire de termen.

De la ce dată se calculează cei trei ani la un itinerariu cu escală?

Potrivit art. 2523 Cod civil, de la momentul în care ați cunoscut sau trebuia să cunoașteți nașterea dreptului la acțiune, adică ziua sosirii la destinația finală, dacă itinerariul a fost executat cu întârziere, ori ziua anunțului, dacă anularea v-a fost comunicată înainte. Păstrați datele tuturor segmentelor, fiindcă transportatorul poate discuta care segment a produs paguba.

Surse utile: Codul civil, Legea nr. 287/2009, art. 1522, 1957, 1958, 2515, 2517, 2521, 2523, 2532, 2534, 2537, 2539, 2540 și 2541; Legea nr. 355/2003, art. 3, art. 7 și anexa, punctul IX; Regulamentul (CE) nr. 261/2004, art. 5, 7, 8, 9 și 15; Regulamentul (CE) nr. 593/2008, Roma I, art. 5, art. 6 alin. (4) și art. 12; Convenția de la Montreal, text în limba română, art. 35; Regulamentul (CE) nr. 889/2002 și nota de informare din anexa sa; C-139/11 Cuadrench Moré împotriva KLM; OG nr. 38/2015, art. 16; Codul civil polonez, art. 778, și Prawo lotnicze, art. 205c; hotărârea Curții Supreme a Poloniei din 17 martie 2017, III CZP 111/16; condițiile generale de transport Wizz Air, în versiunea setului Wizz Air Malta aplicabil din 19 mai 2025.